Era într-o vară departe în timp, când drumul spre culmi, hăuri, trecători şi prăpăstii abia îmi începea. Lumina soarelui blând îmi mângâia obrajii şi îmi aduc aminte de prietena mea şi de liniştea aceea indescriptibilă, irepetabilă, dintr-o poiană aflată în vârful unui deal înalt ce mărginea un lac de o claritate tulburătoare. Din când în când, din satul de la poalele dealului, se auzea ca prin vis sunet de talăngi, iar o adiere abia perceptibilă ne primenea frunţile şi ne apropia inimile într-o contopire mult mai veche decât ne puteam aduce aminte atunci.
Acolo, sus, parcă lumea încremenise în splendoare. Şi, acolo, în liniştea copleşitoare, în albastrul atât de aproape al cerului, în învăluirea mătăsoasă a ierbii, în anii mei fragezi şi în ochii verzi ai prietenei mele, am găsit perfecţiunea. Cred ca am ştiut cumva, atunci, că un moment ca acela nu putea fi repetabil…
Am trecut apoi multe furtuni şi viscole, veri întregi sau înjumătăţite, ierni nesfârşit de îngheţate, iubiri neîncepute sau neterminate, căderi în genunchi însângeraţi şi ridicări în atele, şi multe, foarte multe depărtări de prietena mea… A trecut şi timpul plecărilor şi revenirilor ei, a venit şi timpul plecării mele.
De mult nu-mi mai este dor de ea, decât poate atunci când îmi este dor de prospeţimea aceea a începuturilor de prime drumuri. Până acum ea nu s-a mai întors, de când ochii ei verzi au uitat să privească întreg. Aş chema-o acum, între toate surorile mele, Zeiţele mele, purtătoare de doruri cereşti, îmbrăţişând Pământul cu graţie, aş chema-o în dansul nostru purtător de lumină şi de mereu noi înţelesuri, aş chema-o în urcuşul nostru, mereu spre un alt vârf de munte, spre un alt vârf de deal, spre o altă şi mereu nouă poiană… Dar de câte ori am încercat să-i mângâi inima şi s-o invit să traverseze râul, nu a îndrăznit să păşească…
Aşa că mi-am aşezat mâinile pe inimă, mi-am îndreptat ochii spre Înalt şi i-am şoptit în taină: Nu ai de ce să fii iertată şi nu ai ce să ierţi, aşa cum niciunul dintre noi nu are, astfel că îţi poţi îndrepta oricând paşii spre viaţă, oricare ar fi râul pe care ar trebui să-l traversezi! Inima îţi va lumina drumul spre focul sacru al reîndrăgostirii de tine!
…Nu ştiu dacă ea m-a auzit, dar ştiu sigur că inima ei cunoaşte drumul spre Lumină. Nu are nevoie decât de încă puţin timp…
∫∞Experienced thoughts
Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un Like, abonează-te pentru a primi pe e-mail viitoarele articole, acordă-mi aprecierea ta în număr de steluţe, apasă butoanele Facebook, Google sau Twitter pentru a împărtăşi articolul cu prietenii tăi din reţeaua de socializare pe care o utilizezi, şi/sau acordă un Like paginii https://www.facebook.com/spatiulinimii! De asemenea, trimite-mi un comentariu, dacă îţi face plăcere! Îţi mulţumesc!
S P A Ţ I U L I N I M I I - PORŢI DESCHISE 